În căutarea spațiului ancestral

Există în literatura română o tradiție în ceea ce privește valorificarea superstițiilor, prin diferite forme de explorare a miraculosului folcloric, a fantasticului popular sau de tip oniric, dând consistență conținutului ideatic sau întreținând o anumită tensiune narativă, prin suspans și senzațional. Enumerăm doar câțiva scriitori reprezentativi — Heliade Rădulescu, Ion Creangă, Vasile Voiculescu, Mircea Eliade, Marin Sorescu în La lilieci— și alți scriitori în ale căror opere inserția de magie albă sau neagră în comportamentul personajelor incită imaginația cititorului, menținându-l într-un anume orizont al misterului, al unor practici ancestrale.

Gabriela Jitaru nu e la primul roman de acest gen. Cuibul de vrăjitoare explorează cu succes zona ezotericului, practicile magice și un soi de fantastic de tip popular. Dacă în primul roman descopeream un amestec de superstiții, de forme specifice de accesare a nevăzutului, toate intrând sub semnul maleficului cu tot arsenalul de producere a vrăjilor, a ghicitului în cafea, în cărți de tarot precum și procesul exorcizării cu scopul de a elibera sufletul de puterea diavolului, în al doilea roman Noaptea Sfântului Andrei reflectarea artistică se limitează la o superstiție care acționează în această noapte.

Se pare că este primul scriitor român,după știința noastră,care abordează acest demers prozaistic în totalitate; în acest captivant roman  acțiunea este dispersată pe două planuri ale trecutului și prezentului,prin întoarceri în trecut și reveniri in prezent,într-un du-te vino care ne ține în alertă. Cum spuneam, acțiunea se restrânge la credința în strigoi, precum și la curmarea răului printr-o procesiune sacră. Parcursul narativ capătă forma unei anchete pe care o primește ca misiune pesonajul martor, Karl Giselbert. Acest truc naratologic stă la baza dezvăluirii unei lumi arhaice care se situează de bună voie în plin fantastic. Cei care ignoră legile nescrise aflate sub puterea meleficului vor deveni, în final, victime.

Autoarea creează un univers imaginar printr-un amestec de real și miraculos într-un cotidian fragil, o suprapunere de dimensiuni  de dincolo de noi, existente în fondul arhaic al poporului român.

Pentru a convinge, Gabriela Jitaru plasează întâmplările într-un timp mitic, medieval în care misterul pare a fi prezent la tot pasul și acceptat de comunitatea rurală dintr-un cătun situat departe de civilizație, Rudărie, o fundătură plină de superstiții. Așadar, ne situăm într-un loc izolat, ascuns între munți, unde fondul arhaic este mai bine conservat și unde forțele malefice acționează în voie, sunt în largul lor și pun la încercare mințile oamenilor, atrăgându-i în capcanele vieții și ale morții, într-o poveste fără sfârșit, pentru a le dovedi fragilitatea.

Firul epic este foarte simplu: Acțiunea se petrece în jurul anului 1725 când Karl Gilselbert se întoarce de Ia Viena în satul lui natal Rudărie, fiind trimis de împărăteasa Maria Tereza, pentru a clarifica un zvon despre existența strigoilor în acest sătuc de munte. El află că aceștia tulbură liniștea și echilibrul comunității rurale și că se pregătește o procesiune de destrigoire pentru a-i răpune. Deși Karl nu crede nici o clipă în această superstiție din noaptea Sfântului Andrei,el are misiunea să facă un raport sub forma unui jurnal prin care să elucideze dacă este adevărată existența strigoilor care dau viață oamenilor peste cap și dacă ritualul de destrigoire este adevărat, fiind singura soluție de a-i învinge printr-un alt ritual sacru, oficiat de preotul satului, Grigore.

Personajele cărții trăiesc într-o permanentă frică, după ce în sat se află că Elvira, fiica judecătorului Brănișteanu, moare de ftizie la două săptămâni după propria nuntă cu Valentin, fiul familiei Filipescu, după care devine strigoaică și bântuie mințile celor rămași în viață, dar mai ales îl stoarce de puteri pe soțul ei, Valentin, pentru ca apoi să le ia viețile. Karl nu crede că e adevărat, ori această lipsă de credință și de acceptare că omul este guvernat de forțe de dincolo de timp și spațiu face ca personajul narator și martor să trăiască frica până la paroxism, în momentul în care percepe prezența Elvirei, și să moară, nemaiajungând la nunta propriului fiu, Hans.

Dincolo de povestea care captivează cititorul și îl ține într-o stare de tensiune a lecturii, romanul Gabrielei Jitaru dezvăluie, la nivelul semnificațiilor, idei și concepte ce scot la iveală dominante ale spiritului uman, valori ancestrale pe care noi, oamenii, nu avem voie să le ignorăm, dar mai mult, autoarea face o pledoarie pentru a trăi întru mister și revelare, sensul profund al vieții. Încălcarea acestor legi nescrise desacralizează omul prin neputința de a stăpâni răul, ridicându-se la un alt nivel de spiritualitate.

Interesantă este fuziunea dintre nuntă și moarte.Asistăm la împotrivirea omului la intruziunea răului, curmându-i bucuria de a trăi. Elvira devine un personaj tragic pentru că nu se bucură prin nuntire de viață, iar ipostaza de strigoaică este, de fapt, revolta că nu a fost lăsată să trăiască în iubire. Ea este, de fapt, un înger căzut. Prin răul pe care îl aduce în viața celor rămași, Elvira e ființă damnată dincolo de moarte.

Semnificația profundă a romanului o dezvăluim în subsidiar, omul este dator să creadă, să devină mai puternic prin puterea minții, prin acceptarea și înțelegerea legilor nescrise care îi dau măreție și-l înalță într-o spirală de lumină, construindu-și o coloană a infinitului.

Credem cu prisosință că romanul Gabrielei Jitaru își va găsi interesul printre cititori, fiind scris într-un ritm alert, dinamic, cu o anumită tensiune epică, așa încât acest roman singular se va înscrie într-un orizont de așteptare pe măsura valorii.

                                                          Recenzie de Elena Netcu